Acordurile de chitară, ritmul tobelor și versurile melodiei i se confundă în minte cu sunetul vocii lui. Stă adâncită în intuneric, întinsa pe spate și cu ochii închiși, încercând să nege golul din înăuntrul ei care din nou își face simțită prezența. Niciodată nu dispare cu adevărat, iar de fiecare dată când se întoarce e mai adânc, mai dureros.
Să fi fost muzica? Să fi fost amintirile? Sau poate visul?
Străzi înguste și clădirile vechi de secole, culori șterse, soare și cafeneaua mică din colțul străzii. O pereche de ochelari, un pachet de țigări și o cafea pe masuța rotundă. Un scaun gol care așteaptă să fie ocupat de ea. Totul este chiar acolo in fața ei, așa cum și-a dorit întotdeauna. Zâmbește de fericire, îndinde mâna vrând să ajungă la el, dar brusc totul se îndepărtează.Distanța crește și crește până se transformă în ani, fără a avea vreo scurtătură. Rămâne captivă între barele timpului.
Se trezește fericită, dar plânge; râde, dar lacrimile i se scurg pe obrajii calzi. Stie că acolo este un scaun gol care o asteaptă, iar ea este piesa lipsa din puzzle, pierduta in timp si spatiu. Incapabilă să ajungă la locul ei, conștientă că nu are ce căuta aici, lasă durerea să i se împrăștie în trup. Adeseori se intreabă dacă într-o zi golul o va înghiți cu totul, iar ea va înceta să mai existe.
Sentimente contradictorii o stăpânesc și pierde controlul. Mintea face cercuri în jurul imaginii lui, timpul strânge catușele în jurul încheieturilor ei, iar ea ar vrea să țipe, să urle de durere, să alunge golul, să se elibereze și să fugă de capacana pe marginea căreia deja a început să alunece.
Totul devine neclar și lipsit de sens. Ceața și fumul se confundă, conturul ei se pierde, umbra ei dispare cu totul și singurul lucru care mai ramane e visul.
