Liniste…
Priveste spre omul care ii vorbeste, dar cuvintele nu se deslusesc in mintea lui. Limba familiara i se pare greu de inteles, cuvintele ii par staine. Ca toti cei pe care ii vede langa el.
L-a ajuns oboseala, picioarele ii sunt de plumb sub greutatea corpului, ochii i s-au inchis si nici un sunet nu patrunde in interiorul scutului creat de gandurile sale, care s-au adunat in jurul lui si au lasat inauntru o minte goala. Totul in jurul lui inceteaza sa mai capete sens. Lipsit de speranta isi abandoneaza trupul in mrejele sortii.
Se intoarce spre mine, iar ochii sai tradeaza ceea ce se intampla inauntrul lui. Refuza sa dea un raspuns intrebarilor, dar nu il las sa renunete. Nu. Nu inca.
Cu pasi nesiguri ma indrept spre el. Dorinta de a face tot ce imi sta in putere sa il ridic de acolo ma stapaneste. Vreau sa il vad inaltandu-se spre visele lui, zburand ca o pasare a cerului catre vazduh.
Refuza din nou si respinge hotarat incercarile mele. Dar nu renunt. Nu. Nu inca.
Stradaniile mele ii aduc pe chip un zambet firav, capata o privire calda si e de ajuns. Zambetului lui e linistea de care aveam nevoie. Undeva a contat… undeva inca mai e un strop din el care spera. Nu a renuntat nici el. Nu. Nu inca.
For min kære.
